Faceți căutări pe acest blog

luni, 5 iunie 2017

Un viitor politic alternativ croit de Coaliția pentru Familie

(Postare inspirată de acest articol al lui Dan Ionescu)

10 noiembrie 2019
Cum și de ce a ratat Gabriela Firea intrarea în turul doi

Părerea prevalentă, atât în PSD cât și în afara partidului, este că social-democrații au comis o greșeală majoră de strategie propunând candidatura unei femei. Argumentul de bază este de tipul "Votanții PSD sunt tradiționaliști/misogini, n-ar fi votat niciodată o femeie pentru cea mai înaltă funcție în stat, partidul ar fi trebuit să știe asta".
Mi se pare că teza e parțial eronată. În lipsa unei oferte combative din partea Coaliției pentru Familie, foarte mulți dintre cei care înclină spre PSD ar fi votat în mod disciplinat pentru Firea. În alte cuvinte, e un lucru să ai o mină plantată în pământ și altceva să pășească cineva pe mina respectivă, declanșând-o.

Propun o altă perspectivă, mai pe căprării. E metodică, nu e lungă și ne va ajuta să înțelegem mai clar ce și cum.

1) Tinerii. Ca de obicei, prezență scăzută în primul tur. Ca de obicei, nu au reprezentat o țintă importantă pentru un candidat PSD. Cei educați, cu ceva dare de mână, au votat Cioloș sau Iohannis. Cei din rural și micile orașe, unii tineri ardeleni conservatori (un grup subestimat numeric) precum și cei săraci din orașele mari aveau nevoie de un candidat care să le exprime furia. Candidatul Coaliției a punctat foarte bine în acest sens. Nu e nici prima dată când energia domină și molipsește, s-a mai întâmplat și cu Vadim în 2000.

Să nu citim prea multe aici, până la urmă marea pondere a votanților a fost în altă parte.

2) Birocrația. Singurul grup din cele din listă în care Firea obține locul unu. Pătrunderi serioase ale Coaliției (o bună parte din birocrații vârstnici sau pur și simplu mediocri sunt supărați pe UE) și ale lui Cioloș (în Ardeal).

Însă angajați la stat sunt nici două milioane. Iar în primul tur au votat nouă milioane de oameni. Continuăm.

3) Cei cu vârsta peste 30 de ani care sunt corporatiști, manageri, patroni, PFA. O felie mică din acest grup (10%) a optat pentru oferta Coaliției (ex. colegul de birou care-ți explică la țigară că dacii au inventat teoria relativității și că Uniunea Europeană e un plan al lui Lenin). Restul în principal Iohannis. Firea, în mod previzibil, n-a intrat de fel pe-aici. Nici n-avea de gând.

4) Aparatul PSD din rural și orașele mici. În seara turului unu s-a glumit despre acest aparat, un status foarte popular pe Facebook afirmând că "jumătate de PSD s-a pierdut și jumătate s-a stricat". În realitate el a funcționat aproape precum în 2014, adică a mobilizat într-o măsură slabă românii săraci, cu detaliul că o șesime din votanții 'garantat PSD' au trădat în cabina de vot, adică și-au manifestat emoția reală, poate și ca rebeliune față de baronul județean și preotul din sat care cere prea mult pentru o înmormântare.
(Nu toate răscoalele a la 1907 sunt cu furci și topoare, unele sunt pur și simplu cu ștampila de vot și o înjurătură strecurată printre dinți).

Cu ocazia acestor alegeri putem observa și că dimensiunile aparatului sunt în ușoară scădere. Un regățean din trei e acum la muncă în străinătate. Mortalitatea în rural e un pic mai mare precum cea în urban iar migrația spre orașe, în special în rândul tinerilor, e măricică. Iar odată ce-ai ajuns în metropolă, chit că pentru a munci pe salarii mizere, nu mai depinzi de PSD, partidul nu te mai poate controla direct.

5) Pensionarii și cei în pragul pensiei. Au fost 47% din oamenii care au votat în primul tur, adică de departe cel mai important grup. A fost un mic șoc la TV când acest lucru a fost făcut public, lumea a uitat însă că în 2014 acești oameni (adică vârsta 50+) reprezentau 44% din votanții din primul tur, adică aproape la fel.

A exprimat Firea nemulțumirea lor cu privire la lumea în schimbare, modernizare, globalizare, tehnologizare, secularizare, terorismul de la TV? Nu.
A exprimat Firea dezamăgirea lor cu privire la faptul că lumea în care s-au născut și în care fuseseră respectați, cea a furnalelor, uzinelor și întreprinderilor, nu mai există? Nu.
A identificat Firea un inamic credibil, o cauză, un dușman? A încercat. Dar a pune ținta pe Iohannis, un președinte mai degrabă pasiv, a fost o idee dezamăgitoare. Coaliția a fost mult mai dură, mai percutantă. A pus punctul pe i.
Și să nu uităm ceva. Coaliția nu a trebuit să creeze lucrurile de la zero. Exagerând nițel, campania lui Ponta din 2014 a dus Coaliția în 2019 în turul doi. PSD a vorbit foarte mult ani de zile despre Soros, străini, conspirații, patriotism dar s-a pomenit că mingea i-a fost furată de pe punctul de unsprezece metri exact când era pe cale să tragă la poartă. Asta pentru că existau comunicatori mai credibili decât social-democrații care, din motive de buget de stat, s-au milogit ani de zile de corporații străine în timp ce se făceau că le înjură în studiourile Antenei 3.

6) Diaspora. O parte semnificativă a celor ce muncesc în Italia și Spania și-au arătat nemulțumirea prin votul anti-sistem.

7) Trădări. Da, au fost. E imposibil să fii candidatul PSD și să ajungi pe locul trei, la 2% de locul doi, fără să ai probleme în interior, adică în secțiile de vot. Stilul de conducere al Gabrielei Firea după ce a preluat puterea în 2017, în urma condamnării lui Dragnea, a costat-o. În presă s-au scurs multe declarații suculente din PSD-ul din teritoriu, pe tipicul "acum că putem s-o nenorocim, asta o să facem". Nu toate erau false.
S-a scris prea mult despre cum Antena 3 a schimbat armele, acest element contând mai degrabă simbolic.

După cum ai putut vedea mai sus, Coaliția a destructurat o mare parte din alianța tradițională a PSD. Firea l-a luat pe "jos Iohannis" în brațe, genul de formulă la care în 2019 mai rezonează doar comunicatorii de pe chat-ul WhatsApp al comunicatorilor PSD (vă amintiți?) și a uitat să vorbească despre sărăcie, Europa, sentimentul pierderii mândriei și controlului și alte teme. Nu există subiect pe care Firea să fi fost cel mai credibil candidat. A fost a doua după Coaliție când venea vorba de euro-scepticism, a doua după Iohannis când venea vorba de mesaje pro-occident, a doua după Cioloș când venea vorba de mesaje pe prosperitate și bună guvernare, a doua după Coaliție ca răspuns la mesajele dure ale lui Viktor Orban cu privire la Trianon. Iar pe corupție și cinste au mâncat-o toți cu cartofi prăjiți. În România profundă există o mare poftă de răzbunare la adresa politicienilor locali cu Merțane, ceasuri scumpe și femei tinere la braț. Firea n-avea cum să utilizeze această furie, ea fiind reprezentanta partidului care de atâția ani e la guvernare. Cioloș și Iohannis erau prea molcomi. Și deci unde să se ducă voturile...?

Încă o nuanță: guvernările lungi (3+ ani) ale PSD se încheie cu mini-revoluții la vot. S-a văzut asta în 1996 și 2004 în special. Slăbiciunile "dreptei" și candidaților săi au deschis poarta unui nou tip de discurs anti-PSD. Eșecul de proporții istorice al candidaturii social-democrate este, în consecință, inteligibil.


miercuri, 19 aprilie 2017

Demografia schimbă România: bizara relație dintre Cluj și București

Municipiul Cluj a devenit în ultimii ani gazda concertelor de fel și chip, în timp ce Bucureștiul are un profil mai complex: și centru IT, dar și bază puternică de susținere pentru un tradiționalism refractar la schimbări. Victoria lui Firea nu e întâmplătoare, popularitatea lui Firea nu e întâmplătoare, locul unu obținut de Ponta în primul tur al alegerilor prezidențiale în 5 sectoare din 6 nu e nici el o întâmplare. Contrareacția prin proteste din ce în ce mai mare nu e nici ea un accident.

În spate se află demografia care, parafrazând o zicală populară despre pumni, "nu are minte", nu are milă și nu poate fi cârmită ușor.

Să pornim de la elementele de bază. La ultimul recensământ, Cluj-Napoca avea 324 de mii de locuitori cu domiciliul (adică carte de identitate cu adresa) în oraș, iar București 1,88 milioane. Un raport de 5,8-la-1 în favoarea capitalei.

De la recensământ și până acum, adică din 2011 și până acum, situația s-a schimbat în două feluri:

1) raportul a scăzut cu rapiditate, tinzând deja spre un 4-la-1.
2) Bucureștiul, deja un oraș în care tinerii aveau o pondere mai mică în populația totală decât în cazul Clujului, a devenit "și mai în vârstă". Când spun asta nu mă mai refer doar la populația cu domiciliul oficial, ci la populația totală.

Iar aceste două fenomene vor continua bine-mersi și în anii următori. În perspectiva lui 2020 vorbim de un raport de 3,3-la-1.

Ce se întâmplă? Păi, ce definește demografia unui oraș?

1) Migrația internă. Cum România nu are o tradiție a migrației interne a forței de muncă necalificate, cel mult fiind vorba de a munci în orașul mai bogat din județul tău sau dintr-un județ apropiat, un factor important îl reprezintă mediul universitar.

La o populație totală de 5,8 ori mai mare (în 2011), București are doar de două ori mai mulți studenți decât Clujul și, în funcție de ce cifre găsim, chiar de doar 1,8 ori mai mulți. Ponderea și impactul studenților asupra populației totale a orașului sunt mai mici în București decât în Cluj și lucrurile au stat așa dintotdeauna.
Până acum un deceniu acest lucru nu conta foarte mult. Între timp însă Cluj-ul a crescut economic și a devenit o opțiune autentică pentru absolvenți. Nu mai este doar o haltă între localitatea de naștere (Bistrița, Satu Mare, Sibiu, etc) și localitatea unde se merge la muncă (București sau un oraș din străinătate). Un fenomen similar are loc și în municipiul Iași, dar la dimensiuni mai mici.

Efectul? 28% din populația Cluj-ului cu domiciliul în oraș are între 20 și 34 de ani. Dacă adăugăm și pe cei care locuiesc în oraș dar au adresa din cartea de identitate în altă parte, ajungem la 37% din populația totală a orașului. La București valorile corespondente sunt de 19% și respectiv 23%.

Să privim și altfel lucrurile. În Cluj își stabilesc reședința în fiecare an 10 mii de persoane și pleacă în alte localități din țară maxim 1900. Creștere netă de cel puțin 8 mii pe an. În București, se stabilesc între 25 și 35 de mii și pleacă în alte localități din țară (în Ilfov sau chiar... Cluj) 15-20 de mii. Raportul dintre creșterea celor două orașe fluctuează între egalitate și 2-la-1 în favoarea Bucureștiului, mult inferior acelui 5,8-la-1 de la care pornim în 2011. Bucureștiul gâfâie, la Cluj 14% din populație (oficial) nu trăia în oraș acum cinci ani...

2) Migrația externă. Înainte să aruncăm un ochi pe cifre: când vine vorba de marile orașe nu se pleacă în străinătate doar pentru bani mai mulți. Bucureștiul e afectat serios de lipsa calității vieții, lucru din ce în ce mai transparent celor care vizitează, măcar în trecere, un oraș similar din străinătate. Traficul e prost ca la Cluj, în rest punct cu punct - spații verzi, poluare, transport în comun, birocrația locală - capitala e inferioară atât Cluj-ului cât și Budapestei sau (haha) Londrei. Niciuna din probleme nu prezintă interes pentru primărie - asta în cazul în care ar fi capabilă să încerce să le rezolve - întrucât baza sa electorală e în altă parte.

Iar bucureștenii știu asta și acționează în consecință.

Conform INS migrația externă definitivă dinspre Cluj spre străinătate e de 280-320 persoane/an. Dinspre București e de minim opt ori mai mare (cotă atinsă în 2013) și până la de douăzeci de ori mai mare (2014). Raportul 5,8-la-1 nu se menține... din București se emigrează în droaie.

Și nu emigrează pensionarii.

3) Spor natural: nașteri vs. decese.

Demografia funcționează geometric. Atragi la tine în oraș mulți oameni tineri, de vârstă fertilă? Vei avea copii mulți și, implicit, peste ceva ani, iarăși mulți oameni tineri, de vârstă fertilă și deci mulți copii etc etc etc. Gonești tinerii? La revedere natalitate, deci la revedere și natalității de peste 20-30 de ani...

Din fericire aici matematica e mai simplă. În contextul în care România are un spor negativ ( = mai multe decese decât nașteri) de 75 000, Cluj-ul are mai multe nașteri decât decese an de an, fenomen cel puțin bizar pentru țara noastră, iar Bucureștiul un deficit de 3000/an. Iar valul deceselor din București încă n-a început... în deceniul următor 450 de mii de bucureșteni, cam cât un Cluj mai dodoloț, vor păși în lumea celor drepți.

Unde orașele seamănă este un dezechilibru de gen care explică parțial valorile disonante față de restul țării. La categoria de vârstă 20-34 de ani, la fiecare 100 de bărbați din București există 105 femei; în Cluj la 100 bărbați corespund numeric 111 femei, în timp ce în restul țării doar 93. Că ești un bărbat tânăr care vrea să înceapă o familie sau că dorești o relație pur erotică, e mai ușor să îți îndeplinești obiectivul în metropolele României decât într-un orășel mic sau în mediul rural. Iar acest lucru schimbă totul, de la tonul unui protest până la rata infracționalității sau prioritățile generaționale.

Ce înseamnă toate astea, în rezumat?

București-ul e o rană care supurează, orașul-dormitor în care locuitorii ar prefera să nu doarmă de fel (și, cu câte noxe li se strecoară pe fereastră, cine-i poate blama?). Se migrează la Cluj, se migrează la Sibiu, mai nou la Iași, se migrează la Milano sau la Dublin sau la "casă în Ilfov" (o iluzie cândva sacră, ea însăși pe cale de nimicire datorită infrastructurii deficitare). În cuvintele jurnalistei Elena Deacu, "Bucureștiul e orașul unde faci banii cu care să pleci să vizitezi orașe civilizate și frumoase". Un alt jurnalist, Teodor Tiță, punctează într-un articol solid starea de anxietate în care se regăsesc mulți din locuitorii tineri ai capitalei, care simt că orașul se apropie de starea de debandadă a Kinshasei mai degrabă decât de traiul predictibil, curat și civilizat al unui oraș vest-european. Dezvoltarea în cifre a economiei orașului e un adevăr parțial, trădat de scăderea constantă a numărului de locuitori (adică ... a plătitorilor de taxe, lucru de care primăria municipală cu 50 (!) de consilieri nu prea pare să-i pese). Între norurile de rapt, șmen și șperț, infrastructura se prăbușește: deși populația scade, capacitatea mijloacelor de transport în comun de a duce oameni din punctul A în punctul B scade cu și mai mare repeziciune. Cine nu vede legătura între traficul infect și protestele stradale anuale este invitat să o facă. Fluviile au deseori la bază râușoare.

Cluj-ul trece și va trece prin alt tip de criză. Economia orașului este în schimbare, iar modelele orașelor în creștere sunt intraductibile pentru o municipalitate românească (Shanghai? Nairobi? Dacca? San Francisco?). Limitările obiective de natură geografică apasă deja greu, creând scenariul "Berlin": chirii care scot din oraș locuitori, tragedii autentice dar de ne-evitat ("Aș dori să trăiesc aici, îmi place enorm orașul dar nu-mi mai permit, ajutați-mă!"). În cazul în care paradigma economică generală va fi funcțională în continuare, cuvântul Cluj-ului va deveni din ce în ce mai important în acest secol. Contează mult și competiția regională (mă uit la tine, Timișoara), dar atracția pentru emigranții interni e mai mare în Cluj decât în cazul capitalei Banatului, adică aproape dublă, ceea ce e deocamdată decisiv.


joi, 13 aprilie 2017

CRIB face și vede numai CRIB

Ne aflăm într-o revoluție tehnologică, denumită pe scurt "post-industrială". Influența ei trece dincolo de elementele concrete, gen informatizarea; ea schimbă și stiluri de viață, valori, percepții asupra sinelui și altora. Legăturile sociale sunt mai rapide dar de mai slabă intensitate, ritmicitățile previzibile sunt înlocuite cu exploziile haotice de emoție, autoritatea exercitată de sus-în-jos e înlocuită de rețele participative fără lideri, etc.

În România partea societății rămasă pe dinafară - din motive economice sau pur și simplu pentru că nu se poate adapta - s-a refugiat în mod logic în tipologia românească anterioară celei post-industriale, adică în CRIB = Comunismul Ruralo-Industrial Balcanic. "Comunism" pentru că autoritatea partidului aflat la putere ar trebui să nu fie vreodată chestionată iar suprapunerea între stat și politică e considerată naturală. De asemenea, ideologic și cultural se copiază ce exista în comunismul românesc ceaușist (care la rândul său plagia legionarii). "Rural" pentru că aproape jumătate din populație, în 1989 sau acum, locuiește la sat, iar normele respective au importanța lor pentru sistem. "Industrial" pentru că, pentru o parte a populației, s-a realizat o integrare parțială în logica economică și socială a lumii coșului de fum, strungului și furnalelor. "Balcanic" pentru că eficiența statului e redusă, corupția e normală iar canalele non-formale de obținere a resurselor de orice tip primează. Cele patru elemente, după cum observi, se influențează reciproc.

CRIB nu e un partid și nici o generație, ci un curent de idei și un set de valori. Misiunea CRIB nu e ușoară: a te lupta cu o revoluție tehnologică e dificil până și pentru nord-coreeni, darămite pentru o nație europeană. PSD și ALDE, în speță, nu sunt chintesența CRIB ci modalitatea de exprimare a CRIB în spațiul politic.

Important în lunile trecute și în anii ce urmează este că CRIB nu înțelege revoluția post-industrială și nici segmentele care sunt sub puterea ei. Tot ce vede CRIB trebuie tradus în ... limba CRIB. De aceea, de exemplu, protestele anti-OUG 13 au fost citite de PSD și ALDE drept o conspirație planificată de un grup redus de elite umbroase. S-au folosit până și ideile lui Nicolae Ceaușescu din 20 decembrie 1989. (CRIB e CRIB indiferent ce an e în calendar).  În lumea CRIB nu există autonomie sau independență: ieși în stradă pentru că ți s-a zis de către o persoană cu statut superior să ieși în stradă. (Vorba lui Dragnea, "oamenii noștri nu mai pot fi ținuți în frâu." Care frâu? Poți să spui asta în secolul 21 în Europa? Într-o democrație? Nu, evident că nu, dar în lumea CRIB da, poți s-o spui, e chiar natural.) Implicit un protest nu poate fi decât organizat de structuri formale, chit că mai puțin vizibile. De asemenea, ideea de a protesta împotriva corupției e de neînțeles pentru CRIB. Corupția e calea normală a lucrurilor. E dreptul celor aflați la vârful CRIB, drept căpătat pentru că au ajuns la vârf. Restul societății trebuie să plece capul și să pipăie firimiturile. Așa e normal, așa e CRIB să fie.

Am sugerat mai sus că, atunci când vorbesc despre CRIB, nu fac apel doar la o filosofie. Consecințele sunt concrete. Un exemplu nostim îl reprezintă, iată, propunerea de schimbare a regimului fiscal:

1)  Persoanele autonome dispar; toți aparținem unei gospodării. Trecem de la individ la colectiv, de la răspunderea individuală la cea de grup. Suprem ne-urban; ideal pentru modelul tradițional rural din România sau de la est de Carpați, mai generic vorbind. Sau pentru orice zonă din Europa de dinainte de 1700.

2) Că-i 1870 sau 1950, românii trăiau în spații bine definite, în genere în rural. Mobilitatea geografică era mică iar familiile stabile sau extrem de stabile, deci și mobilitatea socială era redusă, fiind provocată în principal de căsătorie și deces, adică două evenimente per viață de om. Practic, mutarea se făcea doar sub controlul statului, aproape întotdeauna în contextul urbanizării. Statul dându-ți apartament, îți schimbai și adresa din buletin, semnalând deci statului unde ești. Schimbarea drumului de viață așa, tam-nesam, era science fiction. Lumea în care sute de mii de locuitori se nasc în localitatea A, fac facultatea în localitatea B, muncesc acolo o perioadă, după care pleacă la muncă în alt oraș C pentru un salariu mai mare (și, de ce nu, la câțiva ani după aceea în municipiul D), locuind în 4 localități doar între 17 și 32 de ani este post-industrială.

3) Responsabilitatea în relația cu statul e preluată de consultanții fiscali. Statul își recunoaște incapacitatea de a opri economia neagră prin mijloace indirecte și își manifestă prezența concret. Nu întâmplător Facebook e plin cu clipuri din filmul "Moromeții": sistemul utilizat atunci era cel propus de acum.
Să ne amintim că în secolul 19 statul, în Vechiul Regat, a fost mijlocul de educare și stăpânire a marei mase a populației, în genere analfabetă și săracă. România post-industrială a luat-o înainte imprimantelor cu ace din instituțiile statului. Dar CRIB nu poate înțelege asta.



Un cântec care îi face și acum pe oamenii CRIB să lăcrimeze de emoție conținea următoarele versuri:
"Trăim decenii de împliniri măreţe
Trăim decenii de muncă şi avînt
Trăim decenii de vis şi frumuseţe
Trăim decenii de înţelept cuvînt
Visăm decenii trăite în demnitate
Visăm decenii de suveranitate
Visăm decenii de mîndru eroism"

Nu vor fi decenii, vor fi ani, dar ani de conflict puternic, în special dacă migrația spre spațiul anglo-saxon nu se relansează. Nu e vorba de partide aici sau de o figură sau alta. După Dragnea va urma Olguța sau Firea, dar melodia va rămâne aceeași. Iar finalul confruntării e ireversibil. În medie, tot acest text ți-a luat 5 minute și o secundă să-l citești. În acest timp, statistic vorbind, au murit 2 cetățeni români pentru care tot ce se întâmplă acum în România era extrem de dificil de suportat, o rupere dură față de ritmurile vieții trăite de ei din copilărie până la pensie, o încălcare continuă a valorilor tradițional-naționaliste în care au fost educați și tot în același timp a căpătat drept de vot un tânăr de 18 ani, pe care e mai greu să pui șaua dacă ești CRIB pentru că nu-l înțelegi, e la fel de îndepărtat de tine precum o specie extraterestră.


marți, 7 martie 2017

România în care PSD e fericit

V-ați uitat în ultimele săptămâni la fețele liderilor PSD? Sunt activi, dinamici, agresivi, furioși, batjocoritori dar niciodată, niciodată fericiți. Ceva le scapă, ceva ei nu controlează și ei simt asta. Nu e vorba aici doar de o instituție (DNA) sau de un președinte (Iohannis) sau de o parte a populației (cei care au ieșit și vor ieși în stradă, precum și cei care-i susțin pe tăcute). E ceva mai profund.

Cred că are de-a face cu România ca atare. Ca să ne imaginăm România în care liderii PSD s-ar simți bine, mulțumiți și liniștiți, ar trebui să facem nouă modificări față de cum stau lucrurile acum. Nouă, nu șaptezeci sau cinci sute treizeci și trei! Doar nouă schimbări în profilul acestei țări:

1) Reducem populația la jumătate (mai puține guri de hrănit) dar mărim numărul de județe la 118, astfel încât să existe cât mai multe funcții aparent înalte care sună bine, aparate administrative cât mai stufoase, o pondere cât mai mare a bugetarilor în totalul populației - iar bugetarii sunt vulnerabili, întrucât depind financiar și nu numai de voința celor care au puterea în stat.

2) Dăm delete la IT, advertising și cam toate serviciile post-industriale. Sectorul privat e cvasi-non-existent. Multinaționalele sunt absente. Toate băncile sunt deținute de stat. Elita care are statul ți-a vândut ceasul care te trezește dimineața, elita care are statul a cumpărat la suprapreț-pentru-șpagă autobuzul care te duce la muncă, elita care are statul deține fabrica unde muncești, elita care are statul e proprietară pe magazinul de unde cumperi cina și elita care are statul controlează pe față sau indirect postul de televiziune la care te uiți înainte de culcare (detalii la punctul 5). Important aici e că interesele haitei care a ocupat statul sunt omniprezente: lor le dai non-stop banii tăi și ești expusă/expus la propaganda lor și doar a lor.

3) Fără munți, fără mare. Zero turiști străini, zero porturi, contactul direct cu străinătatea e ușor de controlat.

4) În capitală ținem deschise toate fabricile din comunism. 40% din locuitorii orașului lucrează în industrie, exportând bunuri de calitate inferioară spre, să zicem, Africa sau fostul URSS. "Salarii mici dar zi mersi că măcar ai un loc de muncă!" Studenții sunt o cantitate neglijabilă și în genere nu se mobilizează (vezi punctul următor). Proteste nu există niciodată.

5) Internet-ul e livrat prin intermediul unei singure firme care este de stat. Oricând accesul unui cetățean sau al mai multora la Internet poate fi oprit cu lejeritate. Mass-media de stat primește subvenții. Cea privată depinde de rețeaua de distribuție a statului (de la infrastructura de transmisii TV și radio până la chioșcuri) și implicit e prietenoasă față de putere.

6) Schimbăm alfabetul, astfel încât cultura occidentală să pătrundă mai greu spre deloc. Țara nu e membră UE și nici NATO. Deci fără interferențe din partea ambasadorilor străini. Elita care deține puterea nu răspunde în fața niciunui standard.

7) Oamenii mor în medie la 69 de ani. Exact vârsta dincolo de care scade enorm capacitatea lor de a veni la vot. Practic, ce se întâmplă e că de la 40 de ani încolo votezi astfel încât să ai la pensie liniște și stabilitate, încasezi doar câțiva ani pensia și pac, dispari din corpul electoral. Atât politic cât și economic, beneficiul tău pentru sistem e maxim: votezi deseori și consumi puțini bani.

8) Dar contează oare votul? Există partide. Însă nu prea reușesc să intre în parlament. 95% din mandate sunt date sindicatelor, ONG-urilor false, controlate de guvern, instituțiilor prietenoase puterii sau "asociațiilor cetățenești" ale căror lideri - uneori pe față - sunt baronii locali.

9) Oamenii nemulțumiți, câți or fi, știu că nu e recomandat să rămână în țară întrucât li se pot întâmpla tot felul de accidente și incidente, cel mai blând dintre ele fiind arestarea și condamnarea la închisoare pentru propagandă împotriva statului (adică de fapt puterii). În consecință ei emigrează și, în cel mai rău caz pentru putere, scriu blog-uri din țări vecine. Blog-uri care în genere nu pot fi accesate din țară, vezi punctul 5.

O astfel de țară nu stă roz-bombon din punct de vedere economic. Dar marea majoritate a oamenilor sunt mulțumiți cu puțin și țin capul plecat. Contactul cu valori sau norme de comportament externe este redus la minim, deci ei nu știu că ar putea fi și altă cale. Multora le-ar fi oricum teamă de vâltoarea unei vieți în care statul nu e principalul furnizor de resurse.
Nici nu trebuie date ordonanțe de urgență sau legi de grațiere pentru a salva pe corupți: legea pur și simplu nu este respectată și, mai mult, nimeni nu s-ar gândi să ceară celor aflați la putere să o respecte. Lipsa de transparență e norma. Pentru cei ce nu fac parte din elită, alcoolul e iluzoria salvare dintr-un cenușiu etern.

Această Românie virtuală, pe care PSD vrea să o creeze și la care visează cu ochii deschiși, această Românie paralelă există deja.

Se cheamă Belarus.

sâmbătă, 25 februarie 2017

De ce melodia "Antiexemplu" (Carla's Dreams) e imnul secret al PSD

Cântecul este ăsta:

https://www.youtube.com/watch?v=Y-aVSs9ftiM

Să luăm versurile și să le separăm în propoziții sau fraze, ca și când n-ar fi vorba de un text poetic ci de o conversație sau mărturisire.

Dacă facem asta observăm că melodia e inițial construită pe o serie de contraste. PSD - sinele poetic / eu-l / autorul - vorbește restului societății. Totul debutează ironic, în spiritul antipatiei PSD față de tinerii frumoși, inteligenți și liberi:

1) "Ești tu oare ce-ai visat să devii, dar eu nu?"
2) "Ești sincer și tu, aproape perfect, dar eu nu"

Rapid însă PSD începe să devină serios, atingând probleme reale:

3) calitatea vieții, incomparabil mai înaltă în zonele geografice și socio-demografice unde au existat demonstrații majore anti-OUG 13: "Ai viață superbă (...) dar eu nu"

4) nivelul de trai mai înalt al oamenilor din afara spațiului de control al PSD, acest spațiu fiind în genere mediul rural și orașele mici, dezindustrializate și rămase fără soluții economice: "îți iei tot ce vrei mereu, dar eu nu!"

5) calitatea superioară a educației pe care părinții din afara arealului țuică-vodcă-sărăcie o asigură copiilor lor: "ești părinte exemplu (...) dar eu nu!"

6) calitatea educațională mai înaltă a tinerei generații prin comparație cu românii vârstnici, o realitate statistică ușor umflată de ascensiunea universităților particulare: "ai fost copilul perfect, dar eu nu".

În strofa următoare PSD se analizează pe sine într-o cheie negativă. Tristețea incomensurabilă a PSD e evidentă din modul exagerat în care își prezintă propriile defecte, mărind deseori în mod artificial amploarea sau impactul respectivelor defecte asupra României ca atare. Acest lucru are un scop poetic - crearea de emoție, de simpatie, sugerarea faptului că e vorba de o mărturisire sinceră. Concret e vorba de:

1) management-ul României ca țară sau al localităților manageriate de primari PSD, unde până și menținerea la o cotă acceptabilă a infrastructurii e dificilă datorită lipsei de competențe sau de viziune: "eu nu am săpat o fântână"

2) incapacitatea PSD de a finaliza Catedrala Mântuirii Neamului : "nu am zidit vreun templu"

3) comunicarea publică cu persoanele care nu-l simpatizează, deseori stridentă, vulgară și jignitoare: "eu nu am fost prietenos uneori"

4) abandonarea câtorva din principiile cheie de funcționare ale Partidului Comunist Român, principii care din anumite puncte de vedere ar fi fost utile în administrație sau în politică: "nu am mers prea des la părinți"

5) utilizarea sub-adecvată a TSD (Tineretul Social Democrat), văzut prea des drept un furnizor de resurse umane necalificate pentru campanii (lipit afișe, înmânat flyere, etc) și prea puțin drept un furnizor autentic de soluții pentru viitor: "nu mi-am cuprins prea des copiii"

6) toleranța extrem de scăzută față de opinii diferite față de cele ale conducerii centrale: "n-am făcut public strânsul din dinți"

7) incapacitatea de a asigura un grad înalt de mulțumire persoanelor aflate sub influența directă a PSD, incapacitate translatată în grave disfuncții psihologice și sociale: "beau prea mult uneori fara nici un motiv"

8) Lipsa de umor, de relaxare din PSD, partidul fiind mereu pradă unei teorii lugubre a conspirațiilor: "mă îmbrac uneori prea funebru"

9) închistarea PSD în relația cu propriul electorat, incapacitatea de comunicare cu alte segmente ale societății, rămânerea în bulă: "nu sunt prea activ social". Pare șocant să vedem aici versul "nu am nicio insignă de membru", dar să nu uităm că PSD este izolat de restul societății românești - nu mai e membru, metaforic vorbind, în nimic și în nicio structură în afară de el însuși.

PSD concluzionează: "Sunt doar un om ce trece prin timp, greșind zi de zi și învățând" - aparent o atitudine ce ar trebui să dea speranță atât PSD cât și restului societății. Însă PSD însuși se evaluează autocritic ("Nu sunt exemplar") și conchide cu pesimism că drumul său se apropie de final - baza sa demografică e pe cale de dispariție iar răspândirea tehnologiilor moderne face din ce în ce mai dificilă exercitarea unui control de fier asupra societății românești ca atare: "Am doar timp limitat". Partidul speră că finalul existenței sale va servi un scop mai înalt societății, permițând ca în viitorul apropiat să nu mai existe formațiuni politice care să repete greșelile sale: "Dar poate voi fi un antiexemplu istoric curând".

joi, 9 februarie 2017

Criza următoare

Răsuflând a ușurare în sfârșit, conducerea PSD se pregătește să pună protestele între paranteze. Sunt sigur că acum încep să prolifereze în interior explicațiile aparent soporifice vizavi de ce s-a întâmplat. De exemplu, "totul a fost o manevră a lui Soros". Sau "totul a fost creația PNL și USR". Sau "România a fost atacată în acele zile cu raze psihotronice, oamenii au fost manipulați de către reptilieni să iasă în stradă". Par fantastice, dar să nu uităm că PSD are capacitatea de a se auto-mistifica cu mare dezinvoltură odată ce se îndepărtează în timp de o criză ce l-a surprins. Comparați ce spuneau PSD sau Victor Ponta în decembrie 2014 (aici) vizavi de motivele înfrângerii de la prezidențiale cu ce spun acum. Acest mecanism e de altfel și logic: recunoașterea unor probleme autentice implică adaptare, adică un consum de energie. Partidul, ca orice organizație imensă și nu foarte tânără, are o inerție apreciabilă. Există deci o tentație imensă de a nu face nimic și de a da crez afirmațiilor că a fost vorba de o variație inexplicabilă de la normalitate. Jurnaliștii sclavi vor să-și satisfacă stăpânii ca să fie plătiți în continuare, spunându-le că totul e OK, iar stăpânii vor să fie satisfăcuți, adică să-și mențină respectul de sine. Cererea se întâlnește perfect cu oferta.

Chiar și așa, explicațiile soporifice sunt aparente, adică au un punct slab. Până și pentru cei care le cred, ele nu elimină probabilitatea ca viitoare proteste să aibă loc din nou. L-a oprit PSD pe Soros de la a mai interveni în România? S-a construit o protecție anti-raze psihotronice? Nu. Las deschisă deci posibilitatea ca PSD să vrea să reacționeze.

Direcțiile sunt în consecință următoarele:

1. PSD ignoră tot ce s-a întâmplat, zilele se șterg din memoria colectivă a partidului pe baza unei explicații simple dar deficitare, de genul celeia menționate mai sus. Conducerea va călca din nou pe bec, va urma o nouă criză, poate de dimensiuni mai mici, poate de dimensiuni mai mari. Reamintesc că evenimentele mari din istorie nu au neapărat fitile gigantice. Revoluția din '89 pornește de la evacuarea (nu arestarea) unui pastor reformat aparținând unei minorități etnice, evacuare ce nu are loc în cel mai mare oraș al României. Uciderea unui arhiduce de către un adolescent (1914) duce la un război ce cauzează prăbușirea a trei imperii imense (rus, german, austro-ungar). Șirul de revoluții al primăverii arabe începe cu un vânzător stradal din Tunisia care își dă foc pentru că a fost tratat urât de către poliție. Etc.

Partidul va pregăti următorul asalt la adresa justiției cu un pic mai multă grijă. În PSD, asta înseamnă că "RTV va fi mai eficient", că pensiile vor fi mărite cu 1% cu o lună și ceva înainte, că Antena 3 va fi re-cooptată și că postacii vor avea material. Total inutil, rezultatul va fi mai mult ca oricând două trenuri care merg în paralel și în direcții opuse...

Între timp, migrația va fi încurajată cam pe modelul "Fidel Castro": 'plecați odată, ăștia care nu sunteți de acord cu noi, și lăsați-ne cu România noastră, cea pe care o știm, fără luminițe!' Problema e că nu prea mai ai unde să migrezi. Din motive politice, SUA și Marea Britanie nu mai sunt nici pe departe atât de atractive precum erau acum 5-10 ani. Italia și Spania au deja problemele lor economice. Din motive culturale și lingvistice nu toți românii pot emigra în Germania. Strict ca ipoteză, o parte din energia protestelor se datorează faptului că nu se mai poate fugi nicăieri. Soluția individuală tradițională și preferată în România celor colective, adică emigrația, e cam în declin.

2. PSD scoate nuiaua. Îl citez pe Adrian Dumitru Buzatu (corecturile sau adăugirile mele între paranteze drepte):

"- Singurul protestatar din Odobești tocmai a fost chemat în instanță de către primarul PSD.
- În București, cel care a proiectat mesaje în Piața Victoriei a fost chemat azi la Poliție.
- Orașul cel mai vocal anti-penali din provincie, Clujul, primește de 13x mai puțini bani pentru drumuri decât Teleorman. [ca % din populație de fapt Sibiul a fost cel mai activ, dar nici el n-a scăpat, detalii mai jos]
(..)
- Oamenii din județele roșii sunt amenințați că dacă ies împotriva PSD își pierd serviciul
(..)
- cei de la PSD cer SRI-ului să ancheteze multinaționalele care au dat liber angajaților pentru a merge la proteste
(..)
- Judecătoarea care l-a închis pe Voiculescu a fost dată azi afară din magistratură.
- ieri, parlamentarii PSD din Sibiu au votat impotriva bugetului de investitii pt judetul Sibiu.
- la Brașov PSD nu a alocat niciun ban pentru aeroport și pentru spitalul municipal."

Adaug că:
- verificări de fel și chip au început împotriva business-urilor mici care au susținut protestele (un exemplu aici)
- o editură care dorea să scoată o carte despre proteste a anunțat brusc anularea proiectului, returnând banii cumpărătorilor (șefii editurii declarând că au primit mesaje că "nu e oportun", o formulă favorită a cenzurei pre-1989 conform lui Liviu Avram)
- Iași-ul de asemenea a fost vitregit la buget (pedeapsă pentru Chirica).
Aș include în această categorie și discuțiile insistente privind suspendarea lui Iohannis, deocamdată amânată: "vrem tot".

[ Rog a se observa o ironie: partidul care face vorbire de "inamicii care vor ruperea țării" în mod activ sabotează municipalitățile din afara sudului; același sud conține cam toți miniștrii (detalii), PSD Moldova și PSD Ardeal rămânând cu firimituri. PSD e mult mai fracționat decât țara... ]

Poate mânca PSD România? Poate simptomul de "națiune ocupată" să se cronicizeze fără efecte? (conceptul de "mămăligă", în mod evident, nu mai are sens în epoca post-industrială). Poate PSD să stingă toate luminițele aprinse în acea seară în Piața Victoriei, făcând uz de forța statului? Răspunsul la întrebările de mai sus este 'probabil că nu'. România nu (mai) e (doar) un sătuc liniștit din Oltenia. Reacția duce la contrareacție.

Pe ambele scenarii de mai sus, urmează o criză covârșitoare. Atât PSD-ului cât și segmentelor anti-PSD le lipsește o figură moderată sau moderatoare, o punte dinspre PSD spre ceilalți. (De ce nu invers? Pentru că PSD deține puterea.)
Din motive de prestigiu în proprii săi ochi PSD nu-l poate debarca pe Dragnea ("cum așa, cedăm tocmai acum?") iar Grindeanu nu are inițiativă, deci partidul e blocat. Chiar și această punte nu știu dacă ar fi îndeajuns: mai gravă este disonanța dintre scopul PSD (ajungerea la bani și, dacă e nevoie, castrarea justiției în acest sens) și opoziția la măsurile întreprinse de PSD în acest sens. Această disonanță la rândul său e legată de una istorică: societatea post-industrială, nedependentă de rețelele locale de patronaj sau de aparatul de stat / modelul de conducere al comunităților rurale sau slab industrializate din Balcanii anilor 1961-1969.

Cum se va încheia criza următoare? Nu suntem în 2002, când masa critică dispusă la proteste era infimă, sau 1990, când FSN avea o popularitate fără egal. Partidul ori câștigă tot, ori se face praf. Inteligența și prudența de care ar fi nevoie ca bărcuța PSD să ajungă întreagă măcar la startul prezidențialelor din 2019 lipsesc.

PS 1: PSD și ALDE pot depune o cărămidă proaspătă la temelia viitoarei crize asigurându-se cumva că OUG 13 intră în vigoare. Problema e mult mai profundă. E aproape irelevant dacă ea va începe să bubuie în 7 zile sau în 77.

marți, 7 februarie 2017

Toată lumea a pierdut, toată lumea a câștigat

0 participanți la mitingul anti-Iohannis din Pitești, 20 de mii de protestatari anti-PSD în București. Povestea s-a încheiat.

Tragem linia și iese cam egal.

De ce protestatarii au câștigat

1) Guvernul a cedat cu privire la OUG 13, subiectul principal al protestelor.

2) Dacă metoda de abrogare a fost dubioasă adică neconstituțională, liderii PSD știu că oamenii se întorc în piață relativ repede.

De ce protestatarii au pierdut

1) Nu există nicio garanție că PSD nu va relua, pe alte coordonate, ofensiva-la-adresa-justiției-ca-să-facă-rost-de-bani-publici.

2) Nimeni nu și-a dat demisia... nici măcar "altă întrebare" Iordache. Figurile care au gândit, implementat și susținut OUG 13 sunt încă la putere.

Cele două puncte de mai sus sunt legate între ele.

3) Dacă la 500-600 de mii de protestatari nu obții demisii, la 40 de mii sau 140 de mii nici nu poți să ai pretenția să o faci. De acum înainte PSD va râde de absolut orice protest stradal mai mic de 600 de mii de participanți. Iar 600 de mii e enorm.

De ce PSD a câștigat

1) Partidul e unit din nou în spatele liderului, mai mult ca oricând.

2) PSD nu a pierdut guvernarea.

3) PSD nu a pierdut niciun parlamentar. Coaliția cu ALDE este stabilă.

De ce PSD a pierdut

1) Nu înțelege de ce s-a ieșit în stradă. În viitor va comite erori grave tocmai datorită acestui motiv. O mare parte din PSD se calmează cu ideea conspirației multinaționalelor și Illuminati. Adevărul este mult mai neliniștitor: oamenii au ieșit pe bune, fără să fie manipulați sau plătiți. PSD este acum în 1967 și se îndepărtează de prezent cu zi ce trece. Partidul e perfect paralel cu evoluțiile tehnologice și culturale care definesc România milioanelor care nu l-au votat. Urmează o droaie de decizii greșite și inițiative eronate de comunicare. E ca și când tu și cu mine am încerca, acum, să guvernăm România anului 2073.

2) Prestigiul PSD a avut de suferit. Partidul "maselor de oameni ai muncii" a fost surclasat numeric de protestatari după cum au demonstrat în mod elocvent mini-mitingurile de la Cotroceni. Ele au reprezentat o idee proastă, practic PSD și-a revelat public inferioritatea.

3) PSD a rămas în brațe și cu Dragnea, și cu Grindeanu, și cu Iordache. Poate paradoxal, ar fi fost mai bine să elimine din garnitura de lideri actuali (exact cum cereau protestatarii), scăpând astfel de pagubele de imagine. Urmează ani grei, în care o guvernare PSD se va confrunta în cel mai bun caz cu batjocura, în cel mai probabil caz cu ostilitate și în cel mai rău caz cu proteste intense.

Pentru ambele tabere a fost vorba doar de o bătălie și nu de finalul războiului. Pot să se mintă liniștite că gata, totul s-a terminat, însă PSD și oponenții săi sunt doar într-un armistițiu.